Îngerul din Boscoteni

– Trăieşte într-un cătun din Botoşani şi face minuni. A realizat cea mai mare platformă caritabilă din ţară, salvând viaţa a zeci de copii bolnavi –

Copilul cu inima găurită

„Eram căsătorită de şase ani. O căsnicie frumoa­să, liniştită, chiar dacă abia ne ajungeau banii de la o lună la alta. Poate că ştiţi, aici, în Botoşani, e sără­cie mare. Toate statisticile spun că e oraşul cu cei mai mulţi oameni săraci din România. Şi totuşi, noi reuşeam, într-un fel, să ne bucurăm cu puţi­nul ăla pe care îl a­veam. Eu sunt o fire veselă şi fără pretenţii mari, îmi place să mă bucur de toate lu­crurile simple şi frumoa­se. În plus, aveam deja un băieţel de cinci ani, un copil minunat, de la ca­re luam tot timpul pu­te­­rea de a trece peste gri­­jile de zi cu zi. Tot ce îmi mai doream era să am şi-o fetiţă. Mult de tot îmi doream asta! În 2014, am rămas însărci­nată, dar n-a fost să fie, la a doua ecografie am aflat că era tot băiat. «Nu-i nimic, mi-am zis, aşa a vrut Dumnezeu». Bucuria a fost la fel de mare. A venit pe lume pe 5 decembrie. A fost cel mai frumos cadou pe care mi l-a adus Moş Nicolae.”
Elena zâmbeşte tot timpul, chiar şi atunci când povesteşte despre lucruri triste. E un fel de armură pe care o poartă mereu pe chip, apărându-se cu ea de toa­te relele lumii. Ne-am întâlnit într-un parc din centrul Botoşaniului, un fel de Cişmigiu al oraşului, unde părinţii ies zilnic la plimbare cu copiii. Elena a venit doar cu David. L-a îmbrăcat ceva mai gros şi l-a lăsat să se zbânţuie, până când a căzut frânt de oboseală în braţele ei. S-a aşezat cu el pe o bancă, l-a legănat pu­ţin la piept, şi în câteva secunde, puştiul a reuşit să adoarmă.
„Cum vă spuneam, l-am adus pe lume chiar în ajun de Moş Nicolae. A fost o bucurie uriaşă, mai ales că a venit într-o zi aşa mare. Ţin minte că toate asisten­tele din secţie îmi spuneau că ăsta e un semn, că o să ajungă cineva, o mare personalitate. Imediat după ce mi-am revenit după naştere, am cerut să mi-l aducă la pat, să-l ţin puţin în braţe. O asistentă mi-a zis că nu se poate, că trebuie să mai am un pic de răb­dare. Am aşteptat aproape o oră, după care l-am ce­rut iar. Atunci a intrat în salon doctorul, care mi-a spus că bă­iatul e conectat la un tub de oxigen, că a avut un suflu sistolic, dar să nu mă îngrijorez, pentru că ase­menea simptome se mai întâmplă în primele mo­mente după naştere. Vă daţi seama că am intrat imediat în panică. Am început să pun întrebări, l-am pus pe soţul meu să caute pe internet, să afle ce în­seam­nă asta. Aveam impresia că toată lumea îmi as­cunde ceva, că e ceva grav şi nu vrea nimeni să-mi spu­nă ade­vărul. Abia când ne-am externat, domnul doctor m-a chemat în cabinetul lui şi mi-a zis că Da­vid are o găurică la inimioară. Dar să nu mă îngrijo­rez prea tare, să mai aşteptăm trei luni, că se poate închide în timpul ăsta. Am simţit că-mi fuge pământul de sub pi­cioare. Două zile am plâns încon­tinuu. Toată bucuria noastră s-a transformat într-o mare disperare.

Au urmat cele mai triste sărbători din viaţa lor. Grija chinuitoare pentru sănătatea micuţului David nu le-a lăsat nici măcar o secundă de linişte. Ca nicio­dată până atunci, au mers aproape în fiecare zi la bise­rică, rugându-se cu disperare să-i scoată Dumne­zeu din tot coşmarul pe care-l trăiau. După trei luni, au mers la o clinică privată pentru un nou consult. Din păcate, rezultatul a fost acelaşi. Inima lui David avea aceeaşi malformaţie gravă. Li s-a recomandat să-i facă urgent o ecografie şi au aflat verdictul exact: copilul suferea de „tetralogie Fallot”, o afecţiune cardiacă congenitală, care nu poate fi vindecată de­cât printr-o intervenţie chirurgicală precoce.
„Am ieşit de-acolo îngroziţi. Nu ştiam ce-avem de făcut, încotro să o luăm, la cine să apelăm ca să ne salveze copilul. Cum am ajuns acasă, am deschis internetul şi am aflat că, fără operaţie, riscul de deces până la vârsta de un an este de 25 la sută, până la patru ani, de 40 la sută, şi până la zece ani, de 70 la sută. N-o să uit cifrele astea cât oi trăi. Deci, trebuia urgent operat. Ni s-a recomandat să mergem la Institutul de Boli Cardiovasculare de la Târgu Mureş. Am stat internată cu el acolo vreo două săptămâni. Absolut degeaba. Nu i-au dat decât nişte prafuri diuretice. Atât. După astea două săptă­mâni pierdute degeaba, ne-au reprogamat pentru luna septembrie. Asta însemna încă cel puţin trei luni pierdute, care puteau fi fatale. Copilul trebuia operat până la vârsta de un an. Ne-am gândit atunci la un spital din sis­temul privat. Era ultima soluţie. Dar am aflat că o operaţie cos­­tă peste 5000 de euro. Nici în visele noas­tre n-aveam cum să strân­gem atâţia bani. Ne-am pierdut orice spe­ran­ţă, eram disperaţi la gândul că David va muri sub ochii noştri. Şi ne între­bam, plini de revoltă, cum e posibil ca într-o ţară aşa-zis europeană, statul să nu facă absolut nimic pentru vieţile unor copii abia născuţi? Nici în Africa nu cred că e posibil aşa ceva. Nu mai aveam nicio nădejde. Până într-o zi, când naşa noastră de cunu­nie ne-a sugerat să luăm legătura cu o asociaţie de aici, din judeţ. «Salvează o inimă», aşa se numeşte asociaţia. Sincer, eu n-aveam nicio încredere. Soţul, nici atât. Mai ales când am aflat că are sediul undeva, într-un sat. E plină ţara de asociaţii din astea, care fac totul pentru a jumuli oamenii de bani. Şi totuşi, am zis să încerc. Am luat legătura cu un domn, Vlad Plăcintă, şeful asociaţiei. I-am trimis actele medicale şi nişte poze cu David. Mi-a cerut acceptul să facă publică povestea copilu­lui. I-am dat-o. Pentru viaţa lui David aş fi făcut orice, şi-apoi nu mă aşteptam să se rezolve ceva. Dar d-l Vlad ne suna aproape în fiecare zi să vadă ce fa­cem, cum se simte David, să ne încurajeze şi să ne sfă­tuiască să mergem la biserică şi să ne rugăm. Du­pă zece zile, s-a întâmplat un miracol: s-au strâns toţi banii necesari interven­ţiei şi asociaţia ne-a făcut şi programa­rea pentru operaţie la Spita­lul Monza din Bucureşti. N-o să uit în veci ziua aia. Înviasem din morţi. Ope­raţia a durat şapte ore. Şapte ore, care pentru mine au fost cât o viaţă. La sfârşit, a venit doctorul şi ne-a zis că e gata, că totul s-a rezolvat. Că Da­vid al nostru e nou-nouţ, că de-acum încolo va fi un copil sănătos şi nor­mal.” Elena nu mai poate vorbi. Are obrajii plini de lacrimi. „Scuze”, îmi zice, ferindu-şi privirea. „Amintirea asta mă dă mereu peste cap. A fost… nu ştiu cum să vă zic. Un miracol. Pen­tru miracolul ăsta, noi l-am numit pe d-l Vlad Plăcintă «înge­rul păzitor al lui David». Fără el, băie­ţelul nostru astăzi poate nu mai era.”

 

Mai mult aici: